Despre Primăvară şi alte nimicuri

Poezie se poate face numai primăvara. Vara e obligaroriu să faci dragoste în fiecare zi. Toamna ne ocupăm de proză şi melancolie. Pe când iarna îndeplineşte toate condiţiile pentru niţică filozofie de circumstanţă.
Acum este primăvară…. Cu figurile ei de adolescentă îndrăgostită şi alintată care nu ştie semnificaţia cuvântului NU, cu năravurile ei de bidiviu în călduri, mi-i tare dragă! Aş lua-o în fiecare zi de nevastă, dacă aş fi băiat.... Până când, sătulă de mine, mi-ar cere divorţ. Pe care l-aş accepta, cu condiţia de a nu plăti pensie alimentară. Pentru că nu merită. Ea merită să facă închisoare! Repet: ea merită să facă închisoare! Că prea ne duce în ispită. Prea ne stârneşte.
Aşa, de departe, primăvara seamănă cu-n parc uriaş de distracţii. Un Disney-land omniprezent, care nu-ţi cere nici un ban la intrare şi cu atât mai puţin la ieşire. Pe teritoriul lui, nu trebuie să faci nimic altceva decât să împarţi, din când în când, câte un zâmbet. Şi-acum câinii latră mai melodios, iar gropile din asfalt par mai duioase. Pisicile se împerechează, dar ţânţarii nu au absolut nici o vină. Fustiţele sunt extrem de scurte şi foarte simpatice, iar rujul de buze se ia mai uşor. Mihai vorbeşte tot singur. Să-l ascultăm:
- Dragă Adrian, după cum ştii, noi suntem nimic pentru noi, cât şi pentru ceilalţi. Noi nu ne mai întâlnim într-o oră, ci într-un infinit. De ce râzi urâtule? Or’ crezi că râsul te scuteşte de indiferenţă?!? Nu dragul meu, iubitul meu, râsul tău e fals. N-are imaginaţie. E un râs de mort. De mort!
- Ce zici? Zici că măcar ai sentimente? A…! Eşti îndrăgostit!!! Eu zic că eşti mai degrabă comic. Cu adevărat comic. Zici că eşti îndrăgostit, dar mai cunoşti tu sentimentul picăturii de apă? Sentimentul florilor or’ afurisitul şi necesarul sentiment al razei de lună, le mai ţii minte? Le-ai uitat, preasentimentalule. Le-ai dat dracului…!
Bate vântul, Adriane! Ni se răstoarnă Pământul cu cracii în sus ca o curvă.
Nu râde, Adriane! Tu eşti prost, Adriane! N-ai dreptul să râzi. Tu trebuie să taci şi să faci dragoste. Nu trebuie să râzi. Îi poţi molipsi pe toţi. Uită-te şi tu, prostule, la orizont…
Iar râzi? Ţi-am spus să n-o mai faci pe deşteptul!

- Lasă-l bă, să râză!-mi-a zis o găină. Că e şi el râsăreţ. Mi-am făcut cruce!
- Ce vrei fă, găină? Ce eşti tu? Administrator de râsuri?
- Nu, boule, eu sunt oaie!
- Păi cum eşti oaie?!?
- Aşa cum eşti tu bilibistroc!
- Da’ eu de când sunt bilibistroc?
- De când ţi-au crescut pene şi stele şi…bigudiuri în nas.
- Aha…! Atunci. M-am luminat!


Am meditat mult la ce am scris aici şi nu am mai înţeles nimic.... ce să-i fac.....insomniile bată-le vina....

Pentru noi, cei ce murim...

„ şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.”
( Magda Isanos)

Dulce - Salado

"Nos besamos como si tuviéramos la boca llena de flores o de peces, de movimientos vivos, de fragancia oscura. Y si nos mordemos el dolor es dulce." (Rayuela).

Café negro...

Empaquetar una vida

Da, mi-am dat seama ca am inceput sa-mi impachetez viata. Si nu vorbesc despre viata mea de acum, ci despre viata mea de dinainte. Mi-am impachetat-o. Mi-au mai ramas aminitiri, pe care acum le gandesc in spaniola....Prietenii au ramas, dar nu aici cu mine. Nu i-am impachetat si pe ei, pentru ca de-as fi facut asa, nu ar mai putea iesi din geamantan sa vina sa ma vada. Gandurile rurarle le-am impachetat, strazile aglomerate ale Bucurestiului, praful, cladirile grii....si pe vechea ¨mine¨ tot acolo cu ele m-am impachetat...

Noua valiza are praf de soare, scoici, mare, nisip si tinto de verano. Dar e putin greu de carat... Pentru ca trebuie sa o car singura....

20 + 2

.....ani de experianta, de iubire, de tristete, de zambete, de prieteni, de noi prieteni, de familie, de calatorii, de noi culturi, de kilograme in plus, de kilograme in minus, de intrebari, de raspunsuri.... 20 + 2 ani care m-au facut cine sunt azi. Asa copil, asa matura, atat de...eu !!
Nu am imbatranit, nu? Am crescut? Vine intelepciunea odata cu varsta?
Ar trebui sa simt o schimbare? Pentru ca eu ma vad exact la fel.... Inca am rabdare, inca vreau sa fac balonase din sampon, inca vreau sa dansez plin ploaie, inca vreau sa beau bere pe plaja si sa ma imbat ...asa putin.... Inca mai astept sa mi se hotarasca soarta si sa nu fiu eu cea care ia deciziile.

22....un numar foarte rotund, matematic vorbind....dar un numar atat de simplu si atat de obisnuit in matematica vietii mele.

A propósito de la felicidad...

Leí hace mucho tiempo el libro La eternidad por fin comienza un lunes, del escritor cubano Eliseo Alberto, y siempre que pienso en la felicidad me propulso mentalmente a aquella lectura. Al final, todos pensamos que ese momento, esa situación, esa actitud feliz nos va ha cambiar la vida... nos llegará por fin, el lunes, lo que equivale a mañana y ahora, que hemos finalizado 2009, equivale a que la felicidad tal vez nos visite en 2010.
Seguramente no existe nada más etéreo, más subjetivo, menos tangible y menos duradero que la felicidad. Sabemos que es algo siempre incompleto. Sabemos que buscarla a todo trance es capaz de tornarnos en seres incompletos. Sabemos, es más, que un día lo somos y al siguiente, menos. Sin ir más lejos, yo, que me considero una persona feliz, abandono la felicidad para acunarme en su ausencia, en un abrir y cerrar los ojos. Sabemos de lo efimero de su existencia.
Pienso en la felicidad y lo único que me visita es el recuerdo de una canción, Pequeñas cosas, que me pone la carne de gallina, porque finalmente, la felicidad es eso, pequeñas cosas, que nos dejó un tiempo de rosas. La felicidad no es algo grande. Creo. Lo sabemos bien, son pequeños amores (o grandes), pequeños gestos (y grandes, el arco iris(cada vez que lo veo me convierto en una niña chica, creo que me proporciona suerte), las sonrisas y sobre todo ver felices a los seres queridos.

Así que...tengo solamente un deseo: que os traiga el nuevo año toda la felicidad del mundo!!! Pokito a poko para poder asimilarla.

¡¡¡Feliz año nuevo !!!